O ceaşcă de responsabilitate – make trade fair!

Cafeaua, magia neagră din fiecare dimineaţă… ritualul care a supravieţuit generaţiilor, de la sacru la profan, până la omul modern. Şi totuşi, cum se poate ca în spatele acestui deliciu al simţurilor să se afle o poveste atât de ruşinoasă pentru politicile comerciale ale aşa-zisei lumi dezvoltate?

Interesul meu pentru ideea de Fair Trade a început odată cu documentarul Black Gold.  În Etiopia, locul de origine al cafelei, fiecare fermier ar trebui să se simtă norocos pentru că e parte din afacerea cu faimoasele boabe. În mod paradoxal, cultivarea cafelei în ţara ei de baştină abia asigură subzistenţa fermierilor. Mai mult, unele familii se simt nevoite să renunţe la o îndeletnicire de generaţii pentru că pur şi simplu nu pot trăi de pe urma acestei bogăţii pe care o oferă pământul şi pe care noi, băutorii de cafea din Emisfera Nordică, ştim să punem preţ dar nu ştim să o preţuim.

SITUAŢIA TRAGICĂ A CULTIVATORILOR DE CAFEA

Comerţul cu cafea rămâne, după secole, o activitate foarte intensă care în mod ideal ar trebui să aducă tuturor celor implicaţi împlinire financiară. Realitatea este însă alta. Ţările cu cel mai mare export de cafea sunt cele în curs de dezvoltare, iar cultivarea ei asigură necesităţile de bază pentru mai mult de jumătate din populaţie. Înseamnă că în momentul în care acest produs se află în criză fie din cauze naturale, fie din cauze artificiale, vieţile a milioane de oameni sunt în pericol.

Din cauza inechităţii comerţului, mulţi fermieri aleg să distrugă plantaţiile şi să cultive în locul acestora „chat”, un narcotic foarte popular in Africa estică, precum şi coca sau mac. Aceasta este singura lor opţiune, din moment ce plantele se potrivesc cel mai bine terenului şi climei. În plus, se vând la un preţ care depăşeşte de 10 ori valoarea cafelei.

În 2001*:

O cană da cafea costa în Etiopia aproximativ 0,12 $

O cană de cafea costa în Europa şi SUA aproximativ 2,90 $

Un kilogram de cafea este echivalentul a 80 de căni de cafea, deci 230 $

Acelaşi kilogram de cafea este cumpărat de la fermieri cu 0,23 $

*sursa: Documentarul Black Gold

CUM S-A AJUNS ÎN ACEASTĂ SITUAŢIE?

Aşa cum am nenţionat anterior, ameninţarea cultivării cafelei este o ameninţare directă la adresa vieţii. Cauza principală a sărăciei fermierilor este, aşa cum nu ne mai miră, un amestec periculos între lăcomie, monopol şi iresponsabilitate. Thenic vorbind, există mai multe metode prin care acestea afectează micii argicultori:

1. Plafonarea preţurilor de achiziţie prin oligopol.

Cum prea aproape de noi nu sunt plantaţii şi în ciuda acestui impediment dorinţa de cafea este atât de mare, ne aflăm pe o poziţie privilegiată, aceea de principal importator de cafea (noi – comunitatea din partea de nord al Globului). Bunul-simţ economic ne spune că o cerere atât de mare de cafea cu o ofertă pe măsură ajung undeva la un echilibru, oferind satisfacţie atât cumpărătorului (mmm… ritualul delicios de dimineaţă) cât şi producătorului (rezultate vizibile ale muncii depuse).

În realitate, preţul cafelei este stabilit în sălile de conferinţe şi în bursele din New York şi Londra, apoi este impus fermierului ca singură oportunitate de a-şi vinde producţia. De ce nu vând etiopienii (şi ceilalţi) către un alt importator? Pentru că nu au o informaţie corectă asupra pieţei mondiale, iar nimeni nu are interesul de a rezolva această problemă. De ce nu se opresc pur şi simplu din a mai cultiva cafea? Pentru că asta ar însemna moartea.

După ce preţurile sunt stabilite la bursă, fiecare importator trebuie să se asigure că poate să achiziţioneze cafea astfel încât să îi rămână un profit considerabil după vânzare, deci va căuta furnizorii care oferă la preţul cel mai mic, obligatoriu sub cel cotat la bursă. În Etiopia se află birouri ale marilor firme care cumpără cafeaua pentru a o vinde mai apoi companiilor procesatoare (şi ale căror nume le vedem pe ambalaj). Frecvent, au loc licitaţii unde participă, pe de o parte, importatorii şi pe de altă parte producătorii de boabe. Valoarea la care va fi cumpărată cafeaua depinde foarte mult de preţul stabilit la Bursa din New York.

Imaginează-ţi cum ar fi ca undeva, la mii de kilometri depărtare şi de către oameni necunoscuţi, să se ia decizii care angajează viaţa ta şi a familiei tale!

2. Intermediarii

Motivul pentru care preţul cafelei creşte atât de mult până ajunge în ceştile noastre este existenţa unui număr exagerat de intermediari. După ce exportatorii cumpără marfa de la fermieri la licitaţie, o vând mai apoi cumpărătorilor din străinătate, care la rândul lor o vând mai departe celor care prăjesc cafeaua, iar aceştia o vând mai departe companiilor de retail şi cafenelelor (aici se adaugă şi firmele exportatoare către alte ţări occidentale). Astfel, între fermieriul din Etiopia şi tine ca băutor de cafea se află cel puţin 4-5 intermediari!

3. Emigrarea

Din moment ce cultivarea cafelei nu mai reprezintă o sursă stabilă şi satisfăcătoare de venit, fermierii aleg să emigreze în alte ţări sau oraşe în care pot găsi o slujbă. Agricultorii din Mexic, de exemplu, părăsesc ţara lor pentru a găsi de lucru în SUA, iar odată cu ei se pierde şi îndeletnicirea cultivării cafelei care a suprevieţuit de generaţii.

4. Cafeaua de proastă calitate

O ameninţare la adresa fermelor ecologice este cafeaua de proastă calitate, crescută prin metode industriale şi care are, evident, un preţ de achiziţie foarte mic. Până de curând nu ne puteam da seama de calitatea cafelei pe care o cumpărăm. Sincer, ce faci când cumperi o cafea? O miroşi (fiind conştient că poate fi îmbogăţită cu arome artificiale) şi apoi o prepari ca sa vezi dacă e sau nu bună, acestea fiind mai mult metode empirice de imunizare. Ce sa mai zicem de cafeaua vărsată care nu are etichetă şi nu există nimeni pe lumea asta să îţi garanteze originea. Deci, până la urmă, nu aveai certitudinea inainte să dai banii că iei ceva de o calitate superioară.

Cafeaua Arabica este considerată ca fiind de cea mai bună calitate, având o aromă puternică, dar mai puţină cofeină. Cafeaua Robusta este de joasă calitate -  are mai puţină aromă, dar este mai bogată în cofeină şi are boabe mai mari decăt Arabica. Aşadar, cultivarea celei din urmă oferă rezultate cantitative mult mai mari şi pune în pericol agricultura de calitate, mai ales atunci când consumatorul nu este informat. Este exact diferenţa între roşiile de grădină şi roşiile mari de import între care avem de ales atunci când mergem la piaţă.

5. Lipsa de informare a consumatorului

Sincer, ce guvern sau companie ar investi într-o campanie de informare care să reducă importul sau să le scadă vânzarea? În felul acesta, marile corporaţii îngenunchează îndeletniciri tradiţionale prin paradoxul modern: atâta informaţie, şi totuşi nu ştim nimic. Dacă fiecare băutor de cafea ar fi conştient că în pachetul cumpărat de la lideri de piaţă sau în ceaşca de cappuccino comandată de la cafeneaua de fiţe se ascunde un mic genocid, ar fi mult mai atenţi şi dornici să investească în dezvoltare.

O nedumerire pe care am auzit-o de multe ori în jurul meu – de ce se face atâta campanie pentru donaţii in Africa, nu sunt oamenii ăia în stare să pună mâna şi să muncească? Suntem foarte obişnuiţi să raportăm totul la propriul nostru sistem de referinţă, omul occidental este măsura tuturor lucrurilor. Populaţiile africane sunt ţinute dependente de ajutoare, dând naştere unui obicei periculos care împiedică coagularea voinţei pentru dezvoltare. După ce le-am distrus mediul natural, nu le dăm şansa la o viaţă mai bună, dar le oferim un ajutor picătură cu picătură, care nu va fi niciodată îndestulător, ci doar suficient pentru a-i face să atârne de noi.

CUM ŞTII DACĂ O COMPANIE PROTEJEAZĂ CULTIVATORII?

Nu aş vrea să se înţeleagă că fiecare pachet de cafea este ochiu diavolului. Există firme care sunt corecte faţă de producător, respectând un preţ echitabil de achiziţie; dar cum putem şti care sunt acestea? Există pe plan internaţional organizaţii care se ocupă cu stabilirea de standarde şi testarea produselor, precum şi verificarea originii lor.

The Fairtrade Labelling Organization. Tocmai din dorinţa de a le oferi oamenilor o metodă prin care se poate recunoaşte acea cafea crescută ecologic şi care poate susţine necesităţile fermierilor, s-a creat Fairtrade Labelling Organization . FLO stabileşte standarde pentru produse , susţine producătorii, creează strategii pentru comerţul echitabil la nivel global şi promovează ideea de justiţie în comerţ. Fiecare produs care a fost certificat de FLO are pe ambalaj logoul Fair Trade.

Rainforest Alliance se referă în principal la silvicultură, agricultură şi turism, certificând acele produse şi servicii care protejează comunitatea şi mediul înconjurător.

Shade-grown este o etichetă care ajută la recunoaşterea unor varietăţi de Cafea Arabica, precum Typica sau Bourbon, care cresc numai la umbra copacilor, datorită intoleranţei faţă de lumina solară puternică. Fermierii care aleg să cultive această cafea deosebită fac şi un mare serviciu naturii deoarece în coronamentul acelor arbori tropicali îşi găsesc adăpostul specii de păsări care au ajuns în pericol de dispariţie în urma marilor defrişări.

UTZ CERTIFIED este o altă organizaţie originară din Guatemala care, prin logoul aplicat produselor ce au respectat anumite standarde, ne asigură că ceea ce consumăm este, pe de o parte bun pentru sănătatea noastră, şi pe de altă parte, contribuie la dezvoltarea comunităţii micilor agricultori. Utz certification se oferă pentru cafea, cacao, ceai şi ulei de palmier.

CE POŢI FACE TU!

Tehnic vorbind, Fairtrade este un parteneriat organizaţional menit să susţină echitatea şi transparenţa în comerţ şi să asigure producătorilor mici şi marginalizaţi şansa la un rezultat satisfăcător pentru munca pe care o depun. Dar Fairtrade este şi o atitudine care, împreună cu reciclarea, protecţia mediului, nediscriminarea nu mai este o opţiune, ci o responsabilitate!

De fiecare dată când cumperi cafea, asigură-te că pe ambalajul acestia sunt prezente simbolul fairtrade  sau alte simboluri ale organizaţiilor ce protejează mediul şi agricultura organică. Preţul unei astfel de cafele poate fi un pic mai ridicat decat al celorlalte (în alte ţări acest lucru nu este obligatoriu, însă în România aşa se prezintă situaţia), dar poti fi sigur că diferenţa de preţ are un rol bivalent: pe de o parte, îţi oferă garanţia unei cafele ecologice de o calitate superioară, iar pe de altă parte oferă fermierului dintr-o ţară defavorizată şansa la un trai decent. Ce altceva mai frumos poate adăuga la savoarea cafelei de dimineaţă?

VEZI MAI MULT (sursele folosite pentru articol)

Filme:

Documentarul „Black Gold” (2006)

Tea Workers in India

Maquilapolis

Organizaţii:

Naturalia

Oxfam International

Fair Trade Labelling Orgnaization

Rainforest Alliance

Northwest Shade Coffee Campaign

Utz Certified

Montana Coffee Traders

Fairtrade Institute

International Coffee Organization

Coffeeresearch.org

Rapoarte:

Mugged. Poverty in your coffee cup.

The Coffee Crisis Continues

Controlor RATB + călător neinformat = $$$

SCENARIU: Mă urc în autobuz, am biletul în buzunar şi gandurile zburătăcite prin cine ştie ce colţ de lume exotică. Merg o staţie. Când se deschid uşile, îmi aduc aminte că nu am compostat. Dau să îmi respect obligaţiile de călător RATB, când o figură burtoasă şi plină de lanţuri aurite îmi dă mâna la o parte.

Începe circoteca: – Domnişoară, unde aţi urcat? Îl cheamă pe colegul lui. – Vă rog să prezentaţi buletinul.

Verific dacă există vreun poliţist care îl însoţeşte şi dau replica prin care Constituţia şi legile îmi garantează că mă pot salva: „Nu vreau să vă arăt buletinul. Lăsaţi-mă să cobor.” Nu m-au lăsat să cobor. Am coborât tot unde au vrut ei. Am plătit amenda.

În toată povestea asta sunt 2 probleme:

1. Când trebuie compostat biletul?

2. Ce fel de autoritate au controlorii RATB?

Am luat frumos Hotărârea Consiliului General Al Municipiului Bucureşti nr. 156/2001 modificată şi completată prin Hotărârea Consiiului General al Municipiului Bucureşti nr. 267/2003 şi am încercat să rezolv misterele şi legendele urbane care chinuie drepturile umilului călător. Iată ce am descoperit:

1. Despre compostarea biletului:

Art. 4 al hotărârii spune aşa: „La urcarea într-un mijloc de transport în comun călătorul este obligat să composteze de îndată biletul…”

Ce înseamnă acest ambiguu „de îndată”? în următoarele 5 secunde? În următorul minut? Întrebarea nu este fără rost, deoarece durata dintre două staţii ar putea fi de 30 de secunde, care, printr-o interpretare demnă de legislaţia din România, s-ar putea încadra în sensul lui „de îndată” (pot să spun că dreptul administrativ este o pepinieră pentru acest termen). Aşadar, descifrarea logosului este la discreţia controlorului.

2. Pseudo-poliţia din autobuz

A doua dilemă şi poate cea mai famioasă este legată de întinderea competenţelor unui controlor. Ce poate şi ce nu poate să facă: Mă poate reţine în autobuz împotriva voinţei mele? (nu într-un stat de drept) Mă poate percheziţiona? Atunci, cui îi revin aceste atribuţii fără de care controlul în mijloacele de transport în comun este lipsit de efecte?

Art. 5: „Posesorii de abonamente sau legitimaţii nominale sunt obligaţi să prezinte controlorilor, la cerere, actele de identitate.”

 Orice om normal se întreabă: şi dacă nu vreau? Aici intervine din nou hotărârea Consiliului, cu o dulce frază, mierea noastră, a călătorilor:

Art. 14: „În cazul în care contravenientul refuză să se legitimeze, agentul constatator poate apela la ofiţerii sau subofiţerii de poliţie, jandarmi sau gardieni publici.”

Aha! Deci mâna de pe mine încălcător manelist supraponderal de legi! (îţi mărturisesc faptul că pe mine nu m-a ajutat câtuşi de puţin art. 14… uneori cred că fac degeaba facultatea asta din moment ce nici măcar pe mine nu pot să mă apăr). Nimeni nu poate pune mâna pe tine dacă nu este abilitat în mod special de către o lege. Acelaşi lucru îl spune şi Constituţia în art. 23: „Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege.”  Ce poate fi mai clar decât asta? În drept sunt muuuulte prevederi care îi protejează pe cetăţeni de abuzuri, dar sunt inutile dacă nu există şi mijloace eficiente de a le valorifica.

Mergând mai departe pe această linie de gândire, pot doar să încerc a găsi o logică… să mă simt eu mai bine ştiind că am dreptate. Fapta controlorului care m-a reţinut în autobuz se numeşte lipsire de libertate şi este prevăzută în Codul Penal:

Art. 189: “Lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani.

În cazul în care fapta este săvârşită prin simularea de calităţi oficiale (!!!), prin răpire, de o persoană înarmată, de două sau mai multe persoane împreună sau dacă în schimbul eliberării se cere un folos material sau orice alt avantaj, precum şi în cazul în care victima este minoră sau este supusă unor suferinţe ori sănătatea sau viaţa îi este pusă în pericol, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani.”

 Şi asta ar trebui să îi intereseze în mod special:

ART. 250: “Purtarea abuzivă. Întrebuinţarea de expresii jignitoare faţă de o persoană, de către un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.”

 Coroborat cu:

ART. 147: “Funcţionar public şi funcţionar. Prin “funcţionar public” se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145.

Prin “funcţionar” se înţelege persoana menţionată în alin. 1, precum şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat.”

Controlorii nu au nici dreptul să te percheziţioneze. Ba mai mult, nu au dreptul sa îţi ceară să te supui percheziţiei corporale. Aşa spune Codul de Procedură Penală:

Art. 100 alin. (5): “Percheziţia. Percheziţia corporală sau asupra vehiculelor poate fi dispusă, după caz, de organul de cercetare penală, de procuror sau de judecător.”

 Aceşti regi ai mijloacelor de transport în comun nu au voie să pună un degeţel pe tine pentru că, altfel, riscă închisoarea. Ei ştiu asta, şi de aceea acţionează pe la spate… adică prin intimidare – ridică tonul, te ameninţă că sună la poliţie, că te arestează, că te duc la secţie etc. Ei ştiu faptul că un control fără a avea alături pe un reprezentant al poliţiei sau oricare altă persoană învestită de lege cu posibilitatea de a te reţine sau aresta este nul. NUL. Este să spunem… un pretext de convesraţie sau invitaţie la cofetărie.

Un al aspect important îl reprezintă plata amenzii:

Art. 13: „Contravenţiile stabilite prin prezenta hotărâre se constată şi se sancţionează prin procesul-verbal încheiat de personalul cu atribuţii de control din cadrul RATB…”

Art. 15: „Plata amenzii se face contra chitanţă…”

Te invit să reflectezi pe această temă şi chiar să aduci completări sau corectări (dublate de norme legale, evident). Controlorii se bazează pe faptul că cetăţenii nu ştiu legea… măcar de-ar fi singurii.

Debutul unei noi stiinţe

DA, si eu m-am saturat de abuzurile administratiei din Romania… dar decat sa ma plang si sa lansez discutii de autobuz, am hotarat sa folosesc acest blog, sa il deturnez de la scopuri emo si sa le ofer cititorilor informatii reale pe care poate nu au chef sau timp sa le caute.

Dupa cum spunea profa mea din liceu, Facultatea de Drept trebuie ori sa o faca toata lumea, ori sa nu o faca nimeni. Adevarul e ca studiind in cadrul acestei specializari, dai peste legi, in sensul larg al termenului, pe care, pana la urma, oricine ar trebui sa le stie – Constitutia, regimul contraventiilor, legile electorale, functionarea Parlamentului etc., etc., etc.

NECUNOASTEREA lasa loc abuzului. Cam pe asta se bazeaza anumiti reprezentanti ai puterii (care, n-aveti grija, nici ei nu cunosc foarte bine normele ) atunci cand incalca legea chiar sub nasul nostru.

PARADOXUL este ca, in sistemul democratic, cetateanul are la indemana multe instrumente de control – reclamatii, contestatii, petitii. Dar cati dintre noi stiu sa le foloseasca??? Am avut in liceu o materie care se numeste „Educatie antreprenoriala”… dar nu ne-a invatat nimeni sa scriem o petitie. Am invatat despre teoria cuantelor, integrale, insa nimeni nu s-a obosit sa ofere cateva coordonate ESENTIALE despre lumea in care traim (asa-zisa democratie).

NU ESTE CORECT ca abia la varsta de 18-19 ani si doar optand pentru o anumita specializare, sa ajungi sa cunosti lucruri de bun simt.

CURIOS este faptul ca traim in „era informatiei”… si totusi sunt multe persoane care cred ca Avocatul Poporului este chiar un avocat (vorbim aici despre o institutie pusa chiar in slujba cetateanului, cu scopul de a-i apara interesele). Intr-adevar, informatia exista si este pusa la dispozitia tuturor, sta chiar pe site-ul Camerei Deputatilor www.cdep.ro , unde putem gasi toate actele normative adoptate in ultimii ani. Dar…

NU EXISTA CULTURA DEMOCRATIEI, desi democratia din punct de vedere normativ exista. La varsta de 18 ani invatam sa aplicam teorema lui Lagrange, dar nu invatam sa aplicam regulile democratiei in viata noatra. Il citim pe Camil Petrescu de 3 ori dar nu citim Constitutia nici macar o data (normal, nu vreau substituirea domeniilor, ci complementaritatea lor).

EDUCATIA SI IMPLICAREA ACTIVA sunt, in opinia mea, finalitati pentru care merita luptat – motiv pentru care imi calc pe inima (nu sunt prea eram o sustinatoare a blogurilor) si pe masura ce descopar lucruri mai mult sau mai putin dramatice, de interes general, le voi impartasi

In numarul urmator:

***Controlorii RATB – ce au si ce nu au dreptul sa faca?***